Ca deobicei, intru in despresie cand aud de examene si zile si de frica de a nu cumva sa nu iau note bune si sa nu iau examenele. Jur ca imi vine sa imi inghit si marul lui Adam, doar ca sa termin cu nodurile din gat.

Ca de fiecare data, in momentul in care simt ca ma duc la fund, nu e nimeni care sa reuseasca sa ma opreasca. Oamenii dragi mie sunt departe. Nu pot sa am pretentia ca Oradea, Iasiul, Bucurestiul sau Constanta sa se mute la Timisoara, cum de asemenea nu pot sa ii ingrijorez si sa le povestesc toate trairile si fobiile mele in asemenea momente.

Pur si simplu vreau sa fiu singura. E adevarat ca am multi prieteni in Timisoara, dar nu stiu cati sunt acolo cand am eu nevoie. Cu majoritatea, comunicarea lipseste deplin. Pe toti ii pot asculta, ii pot ajuta, le pot da sfaturi, sunt acolo cand au nevoie, dar cand eu am nevoie...Am ajuns sa ma inchid in mine si sa vreau pauza, sa ma lase toti in pace, sa ma reculeg si sa imi vad de viata.
Imi cer scuze pt C., dar pur si simplu nu ma descurc doar sa povestesc ce simt ca nu e ok in viata mea. Vreau pareri, pt ca am ajuns sa cred ca am luat`o razna, si ca de fapt gandesc foarte aiurea si ca ar trebui sa merg la unele controale.

Vreau pauza si liniste si vreau sa fiu in umbra. Nu vreau sa mai cunosc oamenii pe strada, nu vreau sa mai zambesc mecanic. Sunt si eu om, si am si eu nevoie de asa ceva! Nu sunt de piatra, nu ma pot preface ca totul e absolut minunat. Aici e finalul.