Buna dimineata, te iubesc

Astazi navigand pe blogul lui Florin Grozea, am dat de o veche melodie de a lor. Este vorba de Buna dimineata, a celor de la Hi-Q. Anul trecut pe vremea aceasta o ascultam de zor. Era imnul meu. Cum iubeam eu cu patima si foc, ca o copila de anul I, care credea ca a intalnit printul pe cal alb; am ajuns sa imi stresez colegele de camera. Au ajuns chiar sa urasca aceasta melodie, desi la inceput chiar erau entuziasmate de ea. Pentru ca melodia canta in fiecare dimineata cand ma trezeam, pt ca era tonul de apel al printului meu si pentru ca deja stiam adresa exacta a url`ului de pe youtube, si mereu o ascultam in camera. Cand fluturii au plecat in tariile calde, cand printul nu a mai fost print si cand iubirea a fost doar o amintire, si melodia a incetat sa mai rasune in camera. Cred ca a fost momentul in care ele au rasuflat linistite. Oricum pot sa le multumesc ca desi uneori ii simteau lipsa, mi`au respectat decizia de a nu o mai asculta cat sunt eu prin preajma.
Acum, dupa un an, cand o ascult imi aduc aminte de Bucuresti si de prospetimea si linistea din Complexul Moxa, de o primavara inflorita si de magnificul balcon al caminului 2, pe care chiar daca era ghena de gunoi langa, escaladam peturile si pungile pline cu "materiale nefolositoare" si privind copacii din fata, stateam la lungi conversatii. Parca ma vad si acum; stateam in fiecare dimineata zgribulita de frig, cu ochii de abia deschisi, in pijama, indurand uneori niste mirosuri insuportabile; doar pt a simti cum imi zambeste soarele si a vorbi la telefon...care in fiecare dimineata suna "Because we love....because we love...papapapa`ram papapa`ram...timpul s`a oprit, e o nebunie ca ne`am intalnit, ce frumoase sunt toate iubirile la inceput...".
Uneori simt si acum nebunia acelui an, noptile nedormite datorita vizitelor nocturne ale baietilor culesi de prin complex, chefurile facute ad`hoc, serile de karaoke, in care ne urcam pe scaune si cantam toate care eram in camera, ba la un fixativ, ba la o perie de par, certurile noastre copilaresti, luatul peste picior si mai ales modul ironic pe care il afisa, oricare din noi, cand era suparata, invatatul in sala de lectura in grup, desi noi eram la facultati diferite, si fiecare materie, desi o studiam toate, era predata diferit si cerintele erau diferite la examene[ atunci imi uram colegele pt subiectele care mie mi se pareau extrem de usoare, in comparatie cu ce aveam eu], de iesitul la o tigara pe coridor, care mereu se prelungea, de pleskavitele mancate noaptea, de plimbatul cu "tramvaiul"[asa ii spuneam la patul meu si a lui Geo, care se misca din toate incheieturile], de "numai doua" si de lasat aprins becul pe hol, ca sa nu i se faca la Laurici rau, de florile de camp, lipite pe perete, de martisoarele si de Nichita Stanescu cu "O alta matematica", care trona pe mijlocul peretelui....
Si uite cum ramanem cu amintiri. Acum un an eram alte persoane, ne credeam buricul pamantului, veneam la Poli "sa ne afirmam"[Vb lui Budasca,profa de franca], aveam in gand doar sa ne distram si sa experimentam tot ce se poate, sa imbinam scoala cat mai mult cu distractia, visam la printi, ne vedeam cu ei de mana pana la adanci batraneti; uita`ne dupa un an, cu alte ganduri, alte planuri, altfel de distractie, maturi, cu alti iubiti si alte vise, alte cercuri de prieteni, experimenand alte si alte lucruri, lucruri la care nici nu visam acum un an.
Caminul C2 va ramane mereu in sufletul nostru, cu bune si cu rele, in el a avut loc trezirea noastra la realitate si putem spune ca datorita lui, am facut cunostiinta cu Maturitatea, omniprezenta in Complexul Studentesc Timisoara.